Mașini electrice, combustibil, diverse aberații pe tema dată...

De cîteva zile trăiesc sub stresul din ce în ce mai intens al „obligațiilor școlare”. La facultate, am de terminat (mă rog, mai întîi de început...) cîteva proiecte ale căror termene limită se apropie vertiginos. Așa că, așa cum fac de obicei în cazuri similare, am o din ce în ce mai nestăvilită poftă de a face... orice altceva decît treaba pe care o am de făcut. Deh, cine n-a trecut prin asta?

Așa că ultima găselniță e să reiau vizionarea Top Gear. Seria nouă, evident. Începusem mai demult să mă uit la emisiunile produse de BBC 2, dar m-am plictisit după primele 3 sezoane. Știindu-le de mult mai încoace, primele sezoane păreau așa de cumințele și de conformiste încît aproape că adormeam pe scaun în fața monitorului.

De cînd m-a apucat din nou pofta de vizionat seriale, de jucat jocuri și în general de făcut orice altceva decît ceea ce trebuie musai să fac, am luat-o cu Top Gear de la sezonul 16 în sus. Ultimul episod din sezonul 16 (sezoane britanice, cu cîte 6 episoade pe sezon, deci episodul de care vorbesc e numărul 6) a avut ca prezentare de „caz” o situație foarte banală: „du-te cu mașina pînă pe litoral, cam vreo 150 mile.” Chichița era că mașina trebuia să fie una electrică. Nu hibrid, nu cu hidrogen, electrică. Adică acumulatori, motor electric și un prelungitor de băgat mașina-n priză cînd nu mai are „suflu”.

Și-au nimerit oamenii în exact problema cea mare a mașinilor electrice. Nu, nu autonomia. Că autonomie mică am și eu cînd îs pe vapori de benzină în rezervor. Nu, ci timpii inacceptabil de lungi de reîncărcare.

După ce s-a terminat porțiunea din emisiune, am băgat pauză, m-am dus să trag o pișare și cît timp vărsam prisosul lichid, m-am gîndit: care ar fi totuși soluția la problemă?

Încărcare rapidă? Nu prea. Bateria se bazează pe niște reacții chimice, ălea au un anumit timp în care se pot petrece, nu poți să pompezi energie în ele și să nu te aștepți la cine știe ce evenimente neplăcute (incendiu, explozie, sau măcar distrugerea completă a bateriei).

Atunci cum? Hai să nu mai folosim baterii, să folosim o mulțime de super-condensatoare. Dar după ce mi-a venit ideea asta, la scurt timp după momentul de jubilare că am rezolvat problema, mi-a venit în cap să fac un rudimentar calcul al eficienței... și nu prea iese. Ca să stochezi energia necesară, echivalentă bateriilor, condensatoarele folosite ar trebui să aibă o capacitate absolut uriașă. Nu-i fezabil. În plus, e problema alimentării, văzută din celălalt capăt al firului: dacă vrei să încarci o baterie de 60 Ah, fie folosești 1 A timp de 60 de ore, fie 60 A timp de o oră. În cazul din urmă, e posibil ca bateria să facă POC! în primele cîteva minute. Dar presupunînd că nu face poc, ce sursă de tensiune continuă de 60 de amperi e atît de ușor de construit încît s-o găsești pe toate drumurile? Că traful de sudură nu furnizează curent continuu...

Vrei, nu vrei, tot trebuie să recunoști că cel mai bun conductor de energie e... furtunul de la pompa de benzină. În 2 minute îți încarcă rezervorul cu suficientă energie să te ducă 650 km. (consum 6 l/100 km, rezervor de 40 l). Aproximativ.

Și-atunci?

Hmmm... ce-ar fi...

Ce-ar fi dacă toate bateriile mașinilor electrice ar fi standardizate? Și dacă s-ar construi o rețea de stații de încărcare în care tragi cu mașina electrică abia gîfîind, scoți bateria descărcată, bagi o baterie echivalentă încărcată deja de la stație, plătești încărcarea ei și-o mică taxă de uzură, și pleci mai departe?

Imediat se nasc o serie de suspiciuni. Cînd cumperi mașina electrică, acum, o iei cu tot cu baterie, nu? Ce-ar fi să nu mai cumperi bateria? Și-atunci cumperi dreptul de a utiliza cîte o baterie (păstrată la anumite standarde minime) contra costul energiei plus o taxă de uzură. Suspiciunea care se naște este: oare bateria pe care am pus-o acum, garantată (în scripte) să mă țină 200 km, mă va ține atîta? Dacă e defectă? Sau incomplet încărcată? Sau tensiunea pe care o dă nu e între limitele admise de mașina mea, și astfel o poate deteriora?

Un astfel de sistem ar costa enorm, ar presupune renunțarea la multă libertate din partea oamenilor (libertate conferită de faptul că, actualmente, doar 3-4 tipuri de metode de alimentare sînt necesare pentru indiferent ce vehicul), dependența de rețea ar fi enormă și chiar n-am mai avea nici o soluție de rezervă în cazul unor pene de curent generalizate... Dar cam ăsta-i viitorul, din păcate.

...Pînă cînd va deveni generalizat să fie montat pe fiecare mașină cîte un „mr. Fusion”... ca-n Back to the Future 2...

Got GIMP?

Am fost la un amic care obișnuiește să-și țină calculatorul cam ca pomul de Crăciun, dar îl și ajută sistemul: cred că are deja vreo 10 ani și e lent de bubuie. Și e așa de pasionat să instaleze noi programe pe care nu le înțelege neam dar vrea musai să le testeze...

Oricum, omu' ăsta vroia musai să afle cum să facă o poză rotundă în GIMP. Da, GIMP, că e free, și el are Windows-ul cu licență, așa că nu pune Photoshop de la prieteni că e piratat. Lăudabil, nu?

Da. Rotundă. Adică nu rectangulară, ci cu marginile rotunde. Eh, știu, nu se poate decît cu alpha channel, cu transparență, programul unde folosește poza trebuie să știe să interpreteze asta etc. Nu intru-n detalii mai mărunte că mă pot aștepta să zic prostii mai mari decît mine.

Dar după ce i-am zis că nu se poate, am vrut să-i fac transparență pe layer-ul background pe care am vrut (deh, photoshopist vechi!) să-l transform în layer ordinar cu un dublu-click bine plasat sub bărbie, pe la Layers. Sau la Straturi, că am uitat să zic că avea GIMP-ul în românește. Mare idioțenie și asta, dar să trecem peste.

Normal că n-a mers. De ce să meargă? Însă eram cam grăbit și n-am mai stat să sap (mă enerva la culme că tot ce știam eu că înseamnă ca termeni se dusese pe apa sîmbetii din cauza idioțeniei cu româna - serios, ce moron se apucă să traducă interfețele programelor specializate?), așa că am promis că mă uit acasă și-i transmit cum să facă.

Acasă... dă-i drumul GIMP-ului și bate darabana cu degetele pe masă pînă catadixește să se deschidă. Windows 7 pe comp, GIMP-ul stă. Și stă. Și stă.

5 minute mai tîrziu, catadixește să o pornească. M-a și speriat. Așa că hai pe net să caut ce dracu' are. Știam că stă așa la prima rulare, da' nu-l porneam prima dată. Și pe net... nimic. S-au încurcat și alții în asta dar pauză, toți o dau cu „prima rulare durează mult, după aia zboară”. Siiiigur.

Cică e vorba de fonturi. Le scanează la pornire, și cred că le descîntă, le dă-n bobi, le face cafea și așteaptă să se usuce zațul pe cana întoarsă cu curu-n sus pusă pe șervețel, probabil. Că nici amărîtele de programe din '93 pe care le păstrez ca moaștele sfinte, Fontographer 3.5 și FontMonger, cu care maltratam pe vremuri fonturile, le deschideau pe ălea de n-apucai să clipești. Și săracu' Fontographer știa Unicode pe vremea cînd Bill Gates zicea că 254 de caractere ar trebui să fie suficiente întregii lumi.

Și gîndindu-mă eu așa, cred că mi-a picat fisa. GIMP-ul ăsta probabil folosește apeluri sistem (sau cum s-or fi chemînd, n-am mai avut legături cu programarea de vreo cîțiva ani buni) ca să interogheze fonturile instalate, că deh, e băiat finuț, nu dă iama la izmenele Windoazei, cum fac alte softuri mai descurcărețe. Windoaza răspunde în dorul lelii, că ce-i pasă lui? are treburi mai importante de făcut, cum ar fi transparența la bara de start, iar GIMP-ul săracu' stă și așteaptă după puturos. Faza mai dureroasă e că fiecare amărît de program care folosește temporar fonturi ca să-și stocheze resursele de iconuri sau alte alea alterează probabil baza de date a fonturilor a sistemului, chit că dezinstalează fontul propriu după ce zboară din memorie, și GIMPulețul (hehe...) vede data diferită de ce știa el, și dă-i, nene, la scanat din nou, că doamne ferește să n-aibă (l)uzerul fontu' lui nou disponibil ca să scrie pe poza luată cu ifonu' la oglindă în budă cît de tare e în clubul exclusivist X...

Nu știu, doar presupun că așa e treaba. Mi-e lene, că altfel aș pune mînuța să trag sursele GIMP-ului și să le puric să văd de-am dreptate sau nu. Deși dacă stau bine și mă gîndesc, nu cred c-aș înțelege mai nimic din hieroglifele din surse... Eu și programarea - baba și mitraliera.

Hmm.

Moment de apucat falca în mînă și mirat

Am venit de ceva vreme de la ultimul examen (normal) din sesiune și m-am apucat, ca atunci cînd am ceva mai bun de făcut (adică învățat pentru restanțe) să scotocesc pe net. Păi ce, doar o zi e suficientă pentru învățat, nu? Huo mie...

Și-am băgat eternul pierzător de timp, facebook, care m-a dus la 9gag, unde m-am înmormîntat pentru cîteva zeci de minute pînă am ajuns la o postare cu cineva care a greșit lejer numărul de oameni care trăiesc pe întreaga planetă. Eu știam că sînt 6 miliarde... respectivul zicea ceva de 8... iar în comentarii sînt mirat că găsesc referințe la 7. Miliarde.

Îmi zic: ce tîmpenie, cum să fie 7? Și mă uit...

Și-i momentul de luat falca în mînă. Conform celor mai pesimiste estimări, s-a atins numărul de 7 miliarde în octombrie 2012. Între timp... sîntem ceva mai mulți.

Cînd am aflat asta... imediat mi-a venit în minte citatul: “It's people! It's made of people!”

Soylent Green e filmul, 1973. Cu un an înainte să mă nasc eu. S-ar părea că, optimist vorbind (cine dracu' poate să se considere optimist cînd zice asta?) în 2150 vom fi 16 miliarde. Șaisprezece!!!

Deja simt că oamenii, ca individ, nu mai prețuiesc mare lucru. Mîna de lucru e aproape moca, de bătut joc de ea fiecare-și poate bate joc, decența locului de muncă ajunge din nou la cotele „minunate” ale secolului 18 iar sărăcia e de-acum o stare naturală de lucruri. Partea mai nasoală e că războaiele mondiale n-au contribuit cine știe ce la micșorarea populației. Poate avem nevoie de ceva gen The Walking Dead... o molimă globală, un extinction event al umanității...

Introducere

Of. E greu să concepi un titlu. Mai ales cînd nu prea știi ce vrei să spui în viitor.

Titlul inițial este „Aberațiile lui Bogdan”. Bogdan sînt eu.

Cine sînt eu? Păi...

38 de ani, la momentul scrierii. 1.82 m înălțime (variabil funcție de cît de bună e imaginea mea de sine). Fizician în diploma de licență. Probabil tot asta o să scrie și în diploma de master, dacă o s-o iau vreodată. Și viitor doctor în chimie, dacă se va realiza asta într-un final... Pe urmă: posesor al unui bass Stagg cu 5 corzi și pe care-l și folosesc la unele întîlniri cu niște prieteni, unde mă prefac că-s basist. Nu păcălesc pe multă lume cu asta, totuși. Apoi... gamer cam bătrîn și dedulcit la cheat-uri. Deh, nu mai am răbdare și nervi cum aveam pe vremuri. Amator de filme, pe care le văd cu mai mare atenție decît dau cursurilor sau activităților științifice. În final, cam blazat, nițeluș intolerant, rasist în unele momente (dar în mintea mea rasismul meu e justificat... nici nu s-ar putea altfel, nu? hehe...), un picuț misogin, un strop de agorafobie, o frică sănătoasă de înălțimi (chiar paralizantă, dacă stau bine să mă gîndesc). Ceva cunoștințe vagi de electronică, abilități relativ bune de „șurubăreală”...

Restul... o să se vadă din ce-o să scriu.

Și ce-o să scriu?

Păi aberații. Ce-mi trece prin gînd în momentul cînd îmi amintesc că am creat un blog și adresa lui este... cea care este.

Deocamdată atît. N-o să fie nimic interesant, așa că cine citește rîndurile astea și nu are buletin în care să scrie numele Bogdan Agapie o să fie cam plictisit. Nu mă supăr dacă nu-i vizitat de nimeni blog-ul. Așa că tu, care citești acum rîndurile astea, amintește-ți că n-ai fost invitat s-o faci. Nu te-am obligat eu. Dacă te jignește ceva, asta e. Nu-i vina mea. Nu te știu, așa că n-am de unde să știu ce te jignește, ce te ofensează. ce te face să-ți fiarbă sîngele-n vene și să ai furnicături în degete și să comentezi musai ceea ce ai citit. Dacă o faci, ține cont că o faci pe teritoriul meu, și aici nu-i democrație. E dictatură și dictatorul sînt eu.

Deci... ai fost prevenit.